un menage a trois-Vicky Cristina Barcelona

Să presupunem că n-aţi mai văzut niciun film de-al lui Woody Allen până acum (deşi e destul de greu, având în vedere că tipul ăsta face cam un film pe an, încă din 1966), şi că singurul lucru la care vă duce cu gândul numele regizorului e faimoasa ciocănitoare. Ce-o să vedeţi în Vicky Cristina Barcelona?
Trei tipe din zodii total diferite (Penélope Cruz, Rebecca Hall şi Scarlett Johansson) care se învârt în jurul unui pictor spaniol boem (Javier Bardem), într-o poveste despre dragoste, sex şi pasiune, spusă la repezeală, prin dialoguri şi multă multă naraţie (comică şi sarcastică, se-nţelege). Povestea pare spusă la telefon, iar Woody Allen pare că a făcut filmul ăsta doar pentru a le aduce împreună pe platoul de filmare pe cele trei actriţe, pentru a-şi satisface un fel de fantezie. Şi nu de puţine ori am avut senzaţia că scenele seamănă cu acelea de la începutul filmelor porno, în care realizatorii se chinuie să-ţi prezinte un fapt de zi cu zi, în care să te regăseşti cu uşurinţă, ca apoi să treacă la treabă în vreun dormitor. Iar senzaţia asta e dată şi de faptul că nu m-am putut apropia prea mult de personaje, deşi sunt încadrate în tipologii bine definite.Bine, bine, şi vedeţi şi Barcelona. Dar mie nu mi se pare c-am văzut Barcelona în filmul ăsta. Ne arată arhitectura lui Gaudí, aminteşte de Miró, vedem şi faimoasa stradă La Rambla (care de fapt ar trebui să fie foarte aglomerată, dar, na, acum se filma), ne duce prin restaurante de lux, la ceva concerte de muzică spaniolă şi câteva secunde la malul mării, dar nu surprinde tocmai atmosfera din orăşelul ăsta catalan. Pare un tur grăbit făcut cu vreun ghid turistic.
Ce mi-a plăcut la filmul ăsta e că Woody Allen zice, într-un fel, “Ce evoluţie a personajelor, domne? N-avem nevoie de asta!”. Două fete cucuiete din America, una pe cale să se căsătorească (Rebecca Hall), cealaltă care nu ştie ce vrea, ci doar ce nu vrea (Scarlett Johansson), merg o vară în Barcelona. Acolo se încurcă cu un pictor spaniol, trăiesc ceva experienţe de natură neortodoxă cu el şi cu fosta lui soţie (Penélope Cruz, care a fost nominalizată şi a câştigat multe premii cu rolul ăsta), de la care află că “Numai dragostea neîmplinită este romantică”. În ciuda experienţelor, se întorc acasă aşa cum au plecat, una căsătorită cu tipul potrivit sau poate nepotrivit (pentru că o să-şi dea seama de asta peste vreo douăzeci de ani), iar cealaltă cu câteva lucruri noi pe lista celor pe care ştie sigur că nu le vrea. Şi cu poveşti incitante de spus la coafor şi la nepoţi, bineînţeles.

Vicky Cristina Barcelona e un film făcut pe jumătate. Spectatorul vine cu cealaltă jumătate, cu visele, fanteziile, neîmplinirile, nehotărârea şi neîndrăzneala lui şi-l completează. În final iese un film care în cel mai bun caz intrigă şi incită prin subiectul abordat, şi-i dă spectatorului curajul de a invita, fără alte preliminarii, două fete frumoase să facă toţi trei dragoste în căsuţa lui de la ţară, sau să se lase dus de val şi să facă dragoste cu o persoană de acelaşi sex. Astfel, filmul câştigă mulţi spectatori şi păreri entuziaste de la cei care se regăsesc în personajele de pe ecran. Mergeţi şi voi să vedeţi filmul, încă rulează prin cinematografele din mall-uri. E, până la urmă, un film uşurel şi încântător, cu muzică frumoasă.